Interviu acordat de prof. univ. dr. Victor Ivanovici, la Salonic, profesorului Apostolos Patelakis

 Patelakis – Lia Brad – Victor Ivanovici

Prof. univ. dr. Victor  Ivanovici s-a născut la Tulcea (România) într-o  familie  mixtă, mama  fiind grecoaică. A absolvit Liceul Grec din Bucureşti (1962-1966), Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti (1966-1971) şi cursuri superioare de filologie spaniolă la Universitatea din Malaga. A predat literatura spaniolă şi hispano-americana la Universitatea din Bucureşti.  Din 1985 trăieşte în Grecia unde predă literatura hispanica la Universitatea din Salonic şi traductologie în cadrul programului de masterat la Universitatea din Atena. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Societăţii Scriitorilor Greci, al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din Grecia, al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor.

A publicat numeroase texte critice şi traduceri în română, spaniolă, greacă, portugheză, catalană şi italiană din operele unor scriitori precum Odysseas Elytis, Octavio Paz, Paul Celan, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Norman  Manea  şi  alţii.

Pentru  valoroasa  sa  contribuţie  la  cunoaşterea  literaturii  spaniole, regele  Spaniei,  Juan  Carlos  I  i-a  decernat  medalia  Ordinul de  Merit  Civil  în  1999, iar în  2008 a  primit  premiul  internaţional  Sial  de  Ensayo la Madrid.

 - Stimate domnule profesor  dorim în primul rând să vă referiţi la anii petrecuţi în România (1947-1985). Studii, formarea profesională, activitatea, şi mai ales, oamenii de cultură pe care    i-aţi cunoscut şi de care v-aţi legat.

Să începem însă cu copilăria şi adolescenţa.

 - M-am născut la Tulcea într-o familie mixtă. Mama era grecoaică, din Sulina. Aparţinea deci comunităţilor de la Dunăre, compacte, prospere şi cosmopolite. Sulina, în care mi-am petrecut verile copilăriei era un orăşel minuscul, cu cinci-şase străzi,între fluviu şi baltă. Chiar aşa le ziceau sulinioţii, <Strada întâi>, <a doua>, ca la New York. Dar în acest orăşel trăiau vreo zece etnii. În vremurile de glorie, când Sulina era porto franco, funcţionau acolo şase-şapte consulate. Iar lingua franca în acest mic Babel era greaca. Primele şase clase le-am făcut la Tulcea şi în clasa a şaptea m-am transferat la Liceul grecesc din Bucureşti.

 - A cui a fost ideea de a va transfera la Bucureşti?

            - Auzisem de existenţa acestui liceu, de la o prietenă a mamei, care era funcţionară în administraţia acestuia. De la ea, deci, am aflat că acolo se poate învăţa limba greacă bine.

            - Cum v-aţi simţit în Bucureşti şi ce relaţii aţi avut cu ceilalţi colegi de şcoală?

- Şocul capitalei, era mirajul oraşului mare. Ţările noastre sunt dezvoltate conform modelului francez. Toată viaţa se concentrează în capitală. Liceul era mic, cuprindea toate ciclurile. Eram practic o mare familie de vreo 200 de elevi din toate zonele ţării, unde existau comunităţi elene. Am avut chiar colegi din Dobrogea, care erau aromâni. Bunicii lor emigraseră prin 1925 din Grecia, iar nepoţii lor, acum, reluau contactul cu originile lor greceşti.

- Care era nivelul acestui liceu? Aţi rămas mulţumit?

 - Nivelul era foarte bun deoarece la multe materii am avut profesori de la „Mihai Viteazul”, care era un liceu cu tradiţie şi bine cotat în acea perioadă. Marele câştig pentru mine a fost limba greacă. Am avut profesori deosebiţi printre care doresc să amintesc pe Periclis Kalodikis, de la care am învăţat bine limba literară şi care mi-a deschis gustul pentru literatura neogreacă. Alt nume care merită pomenit e acela al lui Valeriu Papahagi, care fusese asistentul lui Nicolae Iorga, de care ne preda istoria.

Noi eram o enclavă într-un oraş românesc. Am avut relaţii bune şi cu colegii şi cu profesorii. Mulţi s-au repatriat. Cu profesorul meu, Periclis, am colaborat mulţi ani; din păcate nu l-am prins în viaţă, când am ajuns eu în Grecia.

-       Cum aţi ales  facultatea la care trebuia să studiaţi?

- Întotdeauna am avut o anume înclinaţie spre litere. În timpul liceului am câştigat două Olimpiade de română. Era o glorie pentru o şcoală minoritară. Prin urmare m-am îndreptat spre filologie. Am dat examen, în anul 1966, la Facultatea de Limba şi Literatura Română. În acel an s-a adoptat sistemul dublei specialităţi. Pe lângă limba română eu am ales limba spaniolă, deoarece cealaltă opţiune, limba franceză, o învăţasem în adolescenţă singur.

-       Cum au fost studiile?

- Am apucat câţiva mari profesori, Şerban Cioculescu, Alexandru Rosetti... A fost o facultate bună. În anul al treilea m-am transferat la spaniolă principal şi română secundar. Hispaniştii români erau valoroşi. De exemplu după ce am ieşit din ţară în 1985, m-am dus la Malaga ,în Spania, pentru cursuri postuniversitare. Întreg programul se numea „Cursul Superior de Filologie Hispanică” şi era organizat pe mini-cicluri monografice pe diverse domenii, de ex. semantică, literatură medievală ş.a.m.d. Cursanţii erau studenţi de nivel postuniversitar din diverse ţări. Atunci mi-am dat seama că mulţi dintre colegii mei aveau o specializare strictă, profundă pe „felia” lor, dar unilaterală. Mie universitatea românească îmi dăduse uneltele necesare pentru a mă orienta pe întreaga arie profesională. Posedam o formaţie enciclopedică în hispanistică. Din păcate acest model „enciclopedic” în învăţământul superior a fost abandonat mai peste tot, inclusiv în România, astăzi

-       Ce s-a întâmplat după facultate? Unde aţi fost repartizat?

- După facultate a fost un moment de noroc, poate şi de recunoaştere a pregătirii mele. Am avut de ales între Revista Secolul 20, Radiodifuziunea Română, unde lucrasem şi înainte de absolvire, la secţia greacă, şi la  Catedra de spaniolă, ca asistent, recomandat de academicianul Iorgu Iordan, o mare personalitate a filologiei româneşti. Am optat pentru catedră, unde am activat timp de 14 ani, adică până am plecat în Grecia.

-       Exista interes pentru spaniolă în acea perioadă?

- Începea să crească interesul pentru spaniolă, nu ca acela al filologiilor cu tradiţie în România, precum  franceza, engleza, germana sau  italiana. Spaniola era „tânără”. Se simţea însă că pe plan mondial urcă, şi deci urcam şi noi. Pe vremea mea eram vreo 15 studenţi, se putea lucra cu fiecare în parte, în condiţii ideale. Astăzi, pe mulţi dintre ei îi întâlneşti aproape în toate forurile, în departamentele de limbi iberice, în diplomaţie, în diverse alte domeniil La catedră, din generaţia mea mai este doar un profesor, iar restul sunt din rândurile foştilor mei studenţi. La Madrid şeful Institutului Cultural Român este un fost student al meu.

-       Care era atmosfera în viaţa universitară?

 - Era o perioadă ciudată, mai ales în a doua jumătate a anilor 70 şi în prima a anilor 80. Viaţa se deteriora, creştea presiunea politică asupra populaţiei, cultul personalităţii era la apogeu. Pe de altă parte existau un soi de oaze de aparentă (şi foarte relativă) „libertate”. Două sau cel puţin două le-am trăit chiar eu. Universitatea şi Uniunea Scriitorilor. Nu că n-ar fi existat ingerinţe politice, dar probabil pentru a fi mai uşor supravegheaţi, acestor două categorii de intelectuali li se cam permitea să se defuleze. Eu la seminarile mele puteam spune orice, în afară de „jos guvernul”. La  Uniunea Scriitorilor spuneam şi asta, dar acolo, în sala restaurantului, împănată de microfoane, şi nu ieşea în afară. Când au început să apară semne de represiune şi în aceste zone, atunci am început să mă tem. Regimul a hotărât să atace şi „rezervaţiile”, pe care le lăsase în pace până atunci în pace... Mi-am spus deci că e vremea să plec.

- Ce relaţii aţi avut cu oamenii de cultură, cu scriitorii în special?

- Am cunoscut foarte mulţi scriitori. Începând cu Gellu Naum, probabil cel mai important poet român din a doua jumătate a secolului 20 şi unul dintre cele trei mari nume ale Spurarealismului târziu, celelalte aparţinând, după ierarhia mea, grecului Odysseas Elytis şi mexicanului Octavio Paz. Am avut privilegiul să-i întâlnesc şi pe ceilalţi doi, dar Gellu m-a onorat cu prietenia sa în ultimii 25 de ani dde existenţă pământească. Un alt mare poet român la care am ţinut enorm a fost Nichita Stănescu, pe la care, într-o vreme, treceam aproape zilnic, la o votcă. În fine, dar nu în ultimul rând, pe marele poet al generaţiei mele, Virgil Mazilescu, un imens artist care s-a autodistrus, un om cu o teribilă tendinţă spre autodistrugere. Am avut relaţii bune şi cu membrii grupului Oniric în anii 69-70 (Dumitru Ţepeneag, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Vurgil Mazilescu, Leonid Dimov şi alţii), una dintre ultimele grupări de avangardă din Estul Europei. Deci în anii când am fost asistent universitar am avut ocazia să cunosc bine lumea culturală din Bucureşti.

-       Cum a fost momentul părăsirii  României?

- N-a fost o opţiune uşoară. În 1981, printr-o minune, mi s-a dat, pentru prima şi ultima oară, un paşaport românesc ca să vizitez Grecia, pentru a-mi cunoaşte rădăcinile. După o săptămână, soţiei mele, cetăţean străin, care urma să vină să mă întâlnească la Atena, i s-a înscenat o provocare de prost gust. A fost oprită la graniţă sub pretext că poza nu era bună. După alte zece zile de presiuni şi insinuări a fost lăsată să plece şi eu am interpretat această chestiune ca o inteţie să mă sperie, ca eu să rămân în Grecia. Probabil că eram mai incomod înăuntru, deşi nu am fost un disident, de ce să mă dau viteaz după război, dar nici nu-mi ţineam gura. Adică hotărâsem să mă comport ca un om liber, cu orice preţ. Nu complotam, dar nici nu mă inhibam. Probabil că undeva sus s-a considerat că acest individ, adică eu, e mai incomod în ţară, decât afară. Când am făcut lectura acestor evenimente m-a apucat furia şi am hotărât să mă întorc, „N-o să mă dea ăştia afară din ţara mea”. Şi m-am întors. Şi am avut dovada indirectă, dar destul de clară, a corectitudinii interpretării date situaţiei, pentru că din 81 până în 85, când am emigrat, am fost ţinta unor presiuni continui din partea Securităţii, fie să mă racoleze fie să plec. Adică mi s-a spus „Du-te, Domnule!”. Şi până la urmă n-am avut încotro, aşa am făcut.

-       Şi astfel am ajuns la momentul repatrierii.

- Repatrierea sau palinnostisis, deoarece grecii fac deosebirea între repatrierea celor născuţi în ţară şi expatriaţi din diverse motive, şi reintegrarea 

grecilor etnici, născuţi şi trăiţi în străinătate. Nostos e un cuvânt greu de semnificaţie. Aşa s-a numit întoarcerea supravieţuitorilor din Războiul troian. Ulise, ţinut prizonier de îndrăgostita Calypso, tânjeşte după nostimon hemar : ziua în care îi va fi dat să revină în Itaca, la vatra părintească. Eu am fost un Ulise, care s-a reîntors după o catastrofă. Bunica mea emigrase din Cefalonia, iar bunicul din Istambul. Mama se născuse în România, eu eram deci a treia generaţie, care a închis ciclul nostos-ului.

-       Cum au fost primii ani în Grecia?

- Am plecat definitiv cu familia din Bucureşti în iunie 1985, după toate formalităţile, greutăţile şi umilinţele impuse de regim. Am făcut o primă escală la Salonic unde m-am întâlnit cu primul meu editor, Petros Papasarantopoulos, care avea editura Parathiritis, şi care mi-a publicat în greacă o traducere din Nichita Stănescu. El mi-a înmânat un cec, primii mei bani câştigaţi cu ceea ce ştiam eu să fac, literatură, şi care pentru mine, atunci, au avut şi o valoare morală deosebită. Am simţit că pot să-mi câştig existenţa cu formaţia şi pregătirea mea „nepractică”, deci nepotrivită pentru un emigrant (şi încă aproape de 40 de ani!). După câteva zile am ajuns la Atena unde aveam nişte prieteni şi nişte rude, şi unde am luat-o de la zero. Norocul nostru a fost că în acea perioadă începea moda învăţării limbii spaniole. În 85 toţi cei care aveam vreo legătură cu limba şi cultura respectivă eram vreo 25 la număr şi ne cunoşteam cu toţii între noi. Acum sunt sute,dacă nu chiar mii. Am găsit de lucru la diferite institute şi şcoli private, apoi la Liceul francez din Atena unde am predat spaniola. În continuare am găsit un post la Centrul de Limbi Străine. Din anul 2000 predau teoria traducerii şi literatura europeană la Masterul de specialitate de la Universitatea din Atena. Practic am pus bazele învăţământului în domeniul traducerii şi formării de traducători (fireşte, nu singur, dar fac parte din echipa de „pionieri” ăn domeniu). Din 2004 lucrez la Universitatea Aristotel din Salonic, unde predau Literatura spaniolă şi hispano-americana. Există un interes enorm pentru acest domeniu.

- Puteţi să faceţi o comparaţie între mediul universitar din România şi cel din Grecia ?

- Pot face o comparaţie cu ceea ce era acum 25-30 de ani, când eu am predat în ţară. Au trecut mulţi ani. E greu. Trebuie luaţi în consideraţie mulţi parametri. Studentul român era mai motivat, dar şi studentul grec, pe atunci, era poate la fel de motivat. Cultura umanistă în anii 70 avea o greutate mai mare decât astăzi., când Umanismul a fost marginalizat. Pe de altă parte există, aici, o deschidere de orizont mult mai largă faţă de vremea când eu am studiat sau am predat la Bucureşti. Un grad de libertate absolută, în timp ce acolo aveam, în cel mai bun caz, o libertate supravegheată. Dar absolutul libertăţii, adică iresponsabilitatea, în afara faptului că duce la excese şi abuzuri, îşi pierde greutatea specifică, nu mai înseamnă ceva preţios, nu mai are acoperire existenţială.

- Pe lângă activitatea pedagogică aţi practicat cu succes traducerea şi critica literară. Ce ne puteţi spune despre aceste domenii?

- Am făcut critică literară în afara Universităţii. Eu sunt hispanist de formaţie, dar mă interesează în cel mai înalt grad şi literele greceşti şi cele româneşti. Activitatea de traducere am practicat-o dintotdeauna, de altfel, debutul meu literar în România, în 1966, a fost cu traduceri din Cavafis, în presa literară studenţească din Bucureşti. Această experienţă de traducător s-a „vărsat” în Masteratul de Traducere din Atena, şi am aşa devenit, încet

încet, mai puţin un traducător activ, practician, dedicându-mă tot mai mult teoriei şi filosofiei traducerii. Am încercat, de asemenea, să-i învăţ şi pe alţii cum să traducă, dacă se poate învăţa aşa ceva.

 - Tinerii greci învaţă limbi străine?

- Grecii au o mare aplicare spre limbi şi învaţă să traducă din toate limbile către greacă şi uneori invers. Ceea ce am constatat eu, în cei 10 ani de Masterat, este că vin studenţi mai bine pregătiţi la limbi străine şi mai puţin la limba maternă. Dar probabil că asta se întâmplă mai în toate ţările. Adică  atunci când te dedici unei culturi străine, te dăruieşti trup şi suflet, şi-ţi neglijezi propria cultură.

- Cât de cunoscută este literatura română în Grecia?

- Mai puţin decât literatura greacă în România.

- Din ce cauză?

- În primul rând nu există traducători de literatură română. Există mulţi care cunosc bine limba română şi chiar traduc „instrumental”, dar sunt foarte puţini cei care traduc literatură. Traducerea presupune, nu numai cunoaşterea limbii, ci şi a întregilor împrejurimi culturale în care se produce o literatură. A traduce nu înseamnă (numai) a traduce dint-o limbă în alta, ci (mai ales) dintr-o cultură în alta. Pe de altă parte editorul grec, ca şi cel european, este în căutarea best seller-ului, care vine, de obicei, din literatura anglo-nord-americană, din literatura germană, franceză, din literaturile de limbă spaniolă, şi nu din literatura română, cehă sau din cea maghiară. Aş mai adăuga că cititorul grec nu este dispus sau nu este educat pentru un tip de lectură mai puţin „americănesc”. El vrea un roman scurt şi alert. O carte ca, de pildă, „Dimineaţă pierdută” a Gabrielei Adameşteanu, a repurtat mari succese, cel puţin de stimă, în Franţa, Germania, Spania, dar fost refuzată de un editor grec căruia i-a fost propusă. Este o carte groasă, cere o lectură lentă, cere reflecţie, şi nu dă satisfacţii imediate; este deci o lectură de cursă lungă, iar cititorul grec nu este educat pentru aşa ceva.

- Grecii  cunosc mai bine literatura spaniolă decât pe cea română?

- Eu cred că da. Bineînţeles din traduceri. Cititorul amator de literatură, care citeşte mai ales traduceri, are la dispoziţie mai multe cărţi traduse din spaniolă decât din română.

- Puteţi să vă referiţi la ultimele traduceri din literatura română în greacă?

- Da, în ultima perioadă s-au tradus 4 cărţi, care au avut succes şi de stimă şi de public, semnate de Norman Manea. Un autor bun, dar care şi el a fost receptat în Grecia în momentul în care a avut succes în afara României, adică în SUA şi Europa de Vest. Editorii greci au achiziţionat drepturile de autor de la Târgul de carte din Frankfurt, nu de la Bucureşti.

 - Sunteţi vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor.  Ce  înseamnă să fii hispanist  şi care este obiectivul acestei  Asociaţii?

- Nu al Asociaţiei Internaţionale. Al aceleia sunt simplu membru. Sunt vicepreşedinte al Asociaţiei Hispaniştilor din Grecia, pe care am fundat-o acum 12 ani. Hispanistica este disciplina ştiinţifică ce se ocupă cu limba, literatura, istoria şi civilizaţia ţărilor de limbă spaniolă. Obiectivul AHG este, desigur, promovarea studiilor hispanice în Grecia, cunoaşterea lumii hispanice, contactele culturale cu aceste îări şi, eventual, viceversa. Promovare prin cercetare, traduceri, însuşirea limbii şi culturilor respective.  

- Ce i-aţi sfătui  pe tinerii  care doresc să  devină  hispanişti?

            - Cel care vrea să devină hispanist, în primul rând să înveţe limba. Apoi, dacă vorbim de hispanismul academic, acesta, ca orice disciplină de studiu cere …disciplină. Cu alte cuvinte ore, multe ore de asceză în bibliotecă şi la masa de lucru. Nemţii zic Sitzfleisch – „carne de scaun”. Deci principalul organ pentru cercetare şi ştiinţă nu este creierul, ci dosul. Dar utilitatea spaniolă nu este doar academică; fiind la ora actuală limba cea mai „globalizată” după engleză, a pătruns şi în domeniul ştiinţei şi în acela al afacerilor.