Interviu acordat de prof. univ. dr. Victor Ivanovici, la Salonic, profesorului Apostolos Patelakis

 Patelakis – Lia Brad – Victor Ivanovici

Prof. univ. dr. Victor  Ivanovici s-a născut la Tulcea (România) într-o  familie  mixtă, mama  fiind grecoaică. A absolvit Liceul Grec din Bucureşti (1962-1966), Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti (1966-1971) şi cursuri superioare de filologie spaniolă la Universitatea din Malaga. A predat literatura spaniolă şi hispano-americana la Universitatea din Bucureşti.  Din 1985 trăieşte în Grecia unde predă literatura hispanica la Universitatea din Salonic şi traductologie în cadrul programului de masterat la Universitatea din Atena. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Societăţii Scriitorilor Greci, al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din Grecia, al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor.

A publicat numeroase texte critice şi traduceri în română, spaniolă, greacă, portugheză, catalană şi italiană din operele unor scriitori precum Odysseas Elytis, Octavio Paz, Paul Celan, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Norman  Manea  şi  alţii.

Pentru  valoroasa  sa  contribuţie  la  cunoaşterea  literaturii  spaniole, regele  Spaniei,  Juan  Carlos  I  i-a  decernat  medalia  Ordinul de  Merit  Civil  în  1999, iar în  2008 a  primit  premiul  internaţional  Sial  de  Ensayo la Madrid.

 - Stimate domnule profesor  dorim în primul rând să vă referiţi la anii petrecuţi în România (1947-1985). Studii, formarea profesională, activitatea, şi mai ales, oamenii de cultură pe care    i-aţi cunoscut şi de care v-aţi legat.

Să începem însă cu copilăria şi adolescenţa.

 - M-am născut la Tulcea într-o familie mixtă. Mama era grecoaică, din Sulina. Aparţinea deci comunităţilor de la Dunăre, compacte, prospere şi cosmopolite. Sulina, în care mi-am petrecut verile copilăriei era un orăşel minuscul, cu cinci-şase străzi,între fluviu şi baltă. Chiar aşa le ziceau sulinioţii, <Strada întâi>, <a doua>, ca la New York. Dar în acest orăşel trăiau vreo zece etnii. În vremurile de glorie, când Sulina era porto franco, funcţionau acolo şase-şapte consulate. Iar lingua franca în acest mic Babel era greaca. Primele şase clase le-am făcut la Tulcea şi în clasa a şaptea m-am transferat la Liceul grecesc din Bucureşti.

 - A cui a fost ideea de a va transfera la Bucureşti?

            - Auzisem de existenţa acestui liceu, de la o prietenă a mamei, care era funcţionară în administraţia acestuia. De la ea, deci, am aflat că acolo se poate învăţa limba greacă bine.

            - Cum v-aţi simţit în Bucureşti şi ce relaţii aţi avut cu ceilalţi colegi de şcoală?

- Şocul capitalei, era mirajul oraşului mare. Ţările noastre sunt dezvoltate conform modelului francez. Toată viaţa se concentrează în capitală. Liceul era mic, cuprindea toate ciclurile. Eram practic o mare familie de vreo 200 de elevi din toate zonele ţării, unde existau comunităţi elene. Am avut chiar colegi din Dobrogea, care erau aromâni. Bunicii lor emigraseră prin 1925 din Grecia, iar nepoţii lor, acum, reluau contactul cu originile lor greceşti.

- Care era nivelul acestui liceu? Aţi rămas mulţumit?

 - Nivelul era foarte bun deoarece la multe materii am avut profesori de la „Mihai Viteazul”, care era un liceu cu tradiţie şi bine cotat în acea perioadă. Marele câştig pentru mine a fost limba greacă. Am avut profesori deosebiţi printre care doresc să amintesc pe Periclis Kalodikis, de la care am învăţat bine limba literară şi care mi-a deschis gustul pentru literatura neogreacă. Alt nume care merită pomenit e acela al lui Valeriu Papahagi, care fusese asistentul lui Nicolae Iorga, de care ne preda istoria.

Noi eram o enclavă într-un oraş românesc. Am avut relaţii bune şi cu colegii şi cu profesorii. Mulţi s-au repatriat. Cu profesorul meu, Periclis, am colaborat mulţi ani; din păcate nu l-am prins în viaţă, când am ajuns eu în Grecia.

-       Cum aţi ales  facultatea la care trebuia să studiaţi?

- Întotdeauna am avut o anume înclinaţie spre litere. În timpul liceului am câştigat două Olimpiade de română. Era o glorie pentru o şcoală minoritară. Prin urmare m-am îndreptat spre filologie. Am dat examen, în anul 1966, la Facultatea de Limba şi Literatura Română. În acel an s-a adoptat sistemul dublei specialităţi. Pe lângă limba română eu am ales limba spaniolă, deoarece cealaltă opţiune, limba franceză, o învăţasem în adolescenţă singur.

-       Cum au fost studiile?

- Am apucat câţiva mari profesori, Şerban Cioculescu, Alexandru Rosetti... A fost o facultate bună. În anul al treilea m-am transferat la spaniolă principal şi română secundar. Hispaniştii români erau valoroşi. De exemplu după ce am ieşit din ţară în 1985, m-am dus la Malaga ,în Spania, pentru cursuri postuniversitare. Întreg programul se numea „Cursul Superior de Filologie Hispanică” şi era organizat pe mini-cicluri monografice pe diverse domenii, de ex. semantică, literatură medievală ş.a.m.d. Cursanţii erau studenţi de nivel postuniversitar din diverse ţări. Atunci mi-am dat seama că mulţi dintre colegii mei aveau o specializare strictă, profundă pe „felia” lor, dar unilaterală. Mie universitatea românească îmi dăduse uneltele necesare pentru a mă orienta pe întreaga arie profesională. Posedam o formaţie enciclopedică în hispanistică. Din păcate acest model „enciclopedic” în învăţământul superior a fost abandonat mai peste tot, inclusiv în România, astăzi

-       Ce s-a întâmplat după facultate? Unde aţi fost repartizat?

- După facultate a fost un moment de noroc, poate şi de recunoaştere a pregătirii mele. Am avut de ales între Revista Secolul 20, Radiodifuziunea Română, unde lucrasem şi înainte de absolvire, la secţia greacă, şi la  Catedra de spaniolă, ca asistent, recomandat de academicianul Iorgu Iordan, o mare personalitate a filologiei româneşti. Am optat pentru catedră, unde am activat timp de 14 ani, adică până am plecat în Grecia.

-       Exista interes pentru spaniolă în acea perioadă?

- Începea să crească interesul pentru spaniolă, nu ca acela al filologiilor cu tradiţie în România, precum  franceza, engleza, germana sau  italiana. Spaniola era „tânără”. Se simţea însă că pe plan mondial urcă, şi deci urcam şi noi. Pe vremea mea eram vreo 15 studenţi, se putea lucra cu fiecare în parte, în condiţii ideale. Astăzi, pe mulţi dintre ei îi întâlneşti aproape în toate forurile, în departamentele de limbi iberice, în diplomaţie, în diverse alte domeniil La catedră, din generaţia mea mai este doar un profesor, iar restul sunt din rândurile foştilor mei studenţi. La Madrid şeful Institutului Cultural Român este un fost student al meu.

-       Care era atmosfera în viaţa universitară?

 - Era o perioadă ciudată, mai ales în a doua jumătate a anilor 70 şi în prima a anilor 80. Viaţa se deteriora, creştea presiunea politică asupra populaţiei, cultul personalităţii era la apogeu. Pe de altă parte existau un soi de oaze de aparentă (şi foarte relativă) „libertate”. Două sau cel puţin două le-am trăit chiar eu. Universitatea şi Uniunea Scriitorilor. Nu că n-ar fi existat ingerinţe politice, dar probabil pentru a fi mai uşor supravegheaţi, acestor două categorii de intelectuali li se cam permitea să se defuleze. Eu la seminarile mele puteam spune orice, în afară de „jos guvernul”. La  Uniunea Scriitorilor spuneam şi asta, dar acolo, în sala restaurantului, împănată de microfoane, şi nu ieşea în afară. Când au început să apară semne de represiune şi în aceste zone, atunci am început să mă tem. Regimul a hotărât să atace şi „rezervaţiile”, pe care le lăsase în pace până atunci în pace... Mi-am spus deci că e vremea să plec.

- Ce relaţii aţi avut cu oamenii de cultură, cu scriitorii în special?

- Am cunoscut foarte mulţi scriitori. Începând cu Gellu Naum, probabil cel mai important poet român din a doua jumătate a secolului 20 şi unul dintre cele trei mari nume ale Spurarealismului târziu, celelalte aparţinând, după ierarhia mea, grecului Odysseas Elytis şi mexicanului Octavio Paz. Am avut privilegiul să-i întâlnesc şi pe ceilalţi doi, dar Gellu m-a onorat cu prietenia sa în ultimii 25 de ani dde existenţă pământească. Un alt mare poet român la care am ţinut enorm a fost Nichita Stănescu, pe la care, într-o vreme, treceam aproape zilnic, la o votcă. În fine, dar nu în ultimul rând, pe marele poet al generaţiei mele, Virgil Mazilescu, un imens artist care s-a autodistrus, un om cu o teribilă tendinţă spre autodistrugere. Am avut relaţii bune şi cu membrii grupului Oniric în anii 69-70 (Dumitru Ţepeneag, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Vurgil Mazilescu, Leonid Dimov şi alţii), una dintre ultimele grupări de avangardă din Estul Europei. Deci în anii când am fost asistent universitar am avut ocazia să cunosc bine lumea culturală din Bucureşti.

-       Cum a fost momentul părăsirii  României?

- N-a fost o opţiune uşoară. În 1981, printr-o minune, mi s-a dat, pentru prima şi ultima oară, un paşaport românesc ca să vizitez Grecia, pentru a-mi cunoaşte rădăcinile. După o săptămână, soţiei mele, cetăţean străin, care urma să vină să mă întâlnească la Atena, i s-a înscenat o provocare de prost gust. A fost oprită la graniţă sub pretext că poza nu era bună. După alte zece zile de presiuni şi insinuări a fost lăsată să plece şi eu am interpretat această chestiune ca o inteţie să mă sperie, ca eu să rămân în Grecia. Probabil că eram mai incomod înăuntru, deşi nu am fost un disident, de ce să mă dau viteaz după război, dar nici nu-mi ţineam gura. Adică hotărâsem să mă comport ca un om liber, cu orice preţ. Nu complotam, dar nici nu mă inhibam. Probabil că undeva sus s-a considerat că acest individ, adică eu, e mai incomod în ţară, decât afară. Când am făcut lectura acestor evenimente m-a apucat furia şi am hotărât să mă întorc, „N-o să mă dea ăştia afară din ţara mea”. Şi m-am întors. Şi am avut dovada indirectă, dar destul de clară, a corectitudinii interpretării date situaţiei, pentru că din 81 până în 85, când am emigrat, am fost ţinta unor presiuni continui din partea Securităţii, fie să mă racoleze fie să plec. Adică mi s-a spus „Du-te, Domnule!”. Şi până la urmă n-am avut încotro, aşa am făcut.

-       Şi astfel am ajuns la momentul repatrierii.

- Repatrierea sau palinnostisis, deoarece grecii fac deosebirea între repatrierea celor născuţi în ţară şi expatriaţi din diverse motive, şi reintegrarea 

grecilor etnici, născuţi şi trăiţi în străinătate. Nostos e un cuvânt greu de semnificaţie. Aşa s-a numit întoarcerea supravieţuitorilor din Războiul troian. Ulise, ţinut prizonier de îndrăgostita Calypso, tânjeşte după nostimon hemar : ziua în care îi va fi dat să revină în Itaca, la vatra părintească. Eu am fost un Ulise, care s-a reîntors după o catastrofă. Bunica mea emigrase din Cefalonia, iar bunicul din Istambul. Mama se născuse în România, eu eram deci a treia generaţie, care a închis ciclul nostos-ului.

-       Cum au fost primii ani în Grecia?

- Am plecat definitiv cu familia din Bucureşti în iunie 1985, după toate formalităţile, greutăţile şi umilinţele impuse de regim. Am făcut o primă escală la Salonic unde m-am întâlnit cu primul meu editor, Petros Papasarantopoulos, care avea editura Parathiritis, şi care mi-a publicat în greacă o traducere din Nichita Stănescu. El mi-a înmânat un cec, primii mei bani câştigaţi cu ceea ce ştiam eu să fac, literatură, şi care pentru mine, atunci, au avut şi o valoare morală deosebită. Am simţit că pot să-mi câştig existenţa cu formaţia şi pregătirea mea „nepractică”, deci nepotrivită pentru un emigrant (şi încă aproape de 40 de ani!). După câteva zile am ajuns la Atena unde aveam nişte prieteni şi nişte rude, şi unde am luat-o de la zero. Norocul nostru a fost că în acea perioadă începea moda învăţării limbii spaniole. În 85 toţi cei care aveam vreo legătură cu limba şi cultura respectivă eram vreo 25 la număr şi ne cunoşteam cu toţii între noi. Acum sunt sute,dacă nu chiar mii. Am găsit de lucru la diferite institute şi şcoli private, apoi la Liceul francez din Atena unde am predat spaniola. În continuare am găsit un post la Centrul de Limbi Străine. Din anul 2000 predau teoria traducerii şi literatura europeană la Masterul de specialitate de la Universitatea din Atena. Practic am pus bazele învăţământului în domeniul traducerii şi formării de traducători (fireşte, nu singur, dar fac parte din echipa de „pionieri” ăn domeniu). Din 2004 lucrez la Universitatea Aristotel din Salonic, unde predau Literatura spaniolă şi hispano-americana. Există un interes enorm pentru acest domeniu.

- Puteţi să faceţi o comparaţie între mediul universitar din România şi cel din Grecia ?

- Pot face o comparaţie cu ceea ce era acum 25-30 de ani, când eu am predat în ţară. Au trecut mulţi ani. E greu. Trebuie luaţi în consideraţie mulţi parametri. Studentul român era mai motivat, dar şi studentul grec, pe atunci, era poate la fel de motivat. Cultura umanistă în anii 70 avea o greutate mai mare decât astăzi., când Umanismul a fost marginalizat. Pe de altă parte există, aici, o deschidere de orizont mult mai largă faţă de vremea când eu am studiat sau am predat la Bucureşti. Un grad de libertate absolută, în timp ce acolo aveam, în cel mai bun caz, o libertate supravegheată. Dar absolutul libertăţii, adică iresponsabilitatea, în afara faptului că duce la excese şi abuzuri, îşi pierde greutatea specifică, nu mai înseamnă ceva preţios, nu mai are acoperire existenţială.

- Pe lângă activitatea pedagogică aţi practicat cu succes traducerea şi critica literară. Ce ne puteţi spune despre aceste domenii?

- Am făcut critică literară în afara Universităţii. Eu sunt hispanist de formaţie, dar mă interesează în cel mai înalt grad şi literele greceşti şi cele româneşti. Activitatea de traducere am practicat-o dintotdeauna, de altfel, debutul meu literar în România, în 1966, a fost cu traduceri din Cavafis, în presa literară studenţească din Bucureşti. Această experienţă de traducător s-a „vărsat” în Masteratul de Traducere din Atena, şi am aşa devenit, încet

încet, mai puţin un traducător activ, practician, dedicându-mă tot mai mult teoriei şi filosofiei traducerii. Am încercat, de asemenea, să-i învăţ şi pe alţii cum să traducă, dacă se poate învăţa aşa ceva.

 - Tinerii greci învaţă limbi străine?

- Grecii au o mare aplicare spre limbi şi învaţă să traducă din toate limbile către greacă şi uneori invers. Ceea ce am constatat eu, în cei 10 ani de Masterat, este că vin studenţi mai bine pregătiţi la limbi străine şi mai puţin la limba maternă. Dar probabil că asta se întâmplă mai în toate ţările. Adică  atunci când te dedici unei culturi străine, te dăruieşti trup şi suflet, şi-ţi neglijezi propria cultură.

- Cât de cunoscută este literatura română în Grecia?

- Mai puţin decât literatura greacă în România.

- Din ce cauză?

- În primul rând nu există traducători de literatură română. Există mulţi care cunosc bine limba română şi chiar traduc „instrumental”, dar sunt foarte puţini cei care traduc literatură. Traducerea presupune, nu numai cunoaşterea limbii, ci şi a întregilor împrejurimi culturale în care se produce o literatură. A traduce nu înseamnă (numai) a traduce dint-o limbă în alta, ci (mai ales) dintr-o cultură în alta. Pe de altă parte editorul grec, ca şi cel european, este în căutarea best seller-ului, care vine, de obicei, din literatura anglo-nord-americană, din literatura germană, franceză, din literaturile de limbă spaniolă, şi nu din literatura română, cehă sau din cea maghiară. Aş mai adăuga că cititorul grec nu este dispus sau nu este educat pentru un tip de lectură mai puţin „americănesc”. El vrea un roman scurt şi alert. O carte ca, de pildă, „Dimineaţă pierdută” a Gabrielei Adameşteanu, a repurtat mari succese, cel puţin de stimă, în Franţa, Germania, Spania, dar fost refuzată de un editor grec căruia i-a fost propusă. Este o carte groasă, cere o lectură lentă, cere reflecţie, şi nu dă satisfacţii imediate; este deci o lectură de cursă lungă, iar cititorul grec nu este educat pentru aşa ceva.

- Grecii  cunosc mai bine literatura spaniolă decât pe cea română?

- Eu cred că da. Bineînţeles din traduceri. Cititorul amator de literatură, care citeşte mai ales traduceri, are la dispoziţie mai multe cărţi traduse din spaniolă decât din română.

- Puteţi să vă referiţi la ultimele traduceri din literatura română în greacă?

- Da, în ultima perioadă s-au tradus 4 cărţi, care au avut succes şi de stimă şi de public, semnate de Norman Manea. Un autor bun, dar care şi el a fost receptat în Grecia în momentul în care a avut succes în afara României, adică în SUA şi Europa de Vest. Editorii greci au achiziţionat drepturile de autor de la Târgul de carte din Frankfurt, nu de la Bucureşti.

 - Sunteţi vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor.  Ce  înseamnă să fii hispanist  şi care este obiectivul acestei  Asociaţii?

- Nu al Asociaţiei Internaţionale. Al aceleia sunt simplu membru. Sunt vicepreşedinte al Asociaţiei Hispaniştilor din Grecia, pe care am fundat-o acum 12 ani. Hispanistica este disciplina ştiinţifică ce se ocupă cu limba, literatura, istoria şi civilizaţia ţărilor de limbă spaniolă. Obiectivul AHG este, desigur, promovarea studiilor hispanice în Grecia, cunoaşterea lumii hispanice, contactele culturale cu aceste îări şi, eventual, viceversa. Promovare prin cercetare, traduceri, însuşirea limbii şi culturilor respective.  

- Ce i-aţi sfătui  pe tinerii  care doresc să  devină  hispanişti?

            - Cel care vrea să devină hispanist, în primul rând să înveţe limba. Apoi, dacă vorbim de hispanismul academic, acesta, ca orice disciplină de studiu cere …disciplină. Cu alte cuvinte ore, multe ore de asceză în bibliotecă şi la masa de lucru. Nemţii zic Sitzfleisch – „carne de scaun”. Deci principalul organ pentru cercetare şi ştiinţă nu este creierul, ci dosul. Dar utilitatea spaniolă nu este doar academică; fiind la ora actuală limba cea mai „globalizată” după engleză, a pătruns şi în domeniul ştiinţei şi în acela al afacerilor.

 

"Omul sfințește locul"

Interviu cu domnul Martin Ladislau Salamon, consulul general al României la Salonic
 - Bună ziua domnule Consul general. Vă mulţumim că aţi acceptat să ne acordaţi acest interviu în exclusivitate pentru ziarul nostru.
 - Eu sunt cel care vă datorez mulţumiri...
 - Sunteţi al cincilea consul general în ordine cronologică la Salonic, şi cel mai tânăr dintre toţi. Aveţi o grea misiune, deoarece reprezentaţi tânăra generaţie de diplomaţi, şi toată lumea aşteaptă ca dumneavoastră să activaţi dinamic şi eficient, astfel încât România să devină mai vizibilă în Grecia de Nord. Dar să începem prin a vă prezenta cititorilor noştri. Câteva date despre pregătirea profesională şi experienţa în domeniu. 
 - Voi începe prin a răspunde la chiar ultima întrebare: experienţa mea în domeniul diplomaţiei se reduce la cea de jurnalist de politică externă. Nefiind diplomat de carieră, am fost numit consul general la Salonic din postura de om de presă, deopotrivă manager şi scriitor-ziarist: director general al unei edituri şi redactor şef al unui cotidian din Bucureşti. La bază sunt însă profesor de matematică şi fizică: am predat câţiva ani matematică la liceu şi la Universitatea Tehnică din Cluj şi cea din Haifa, Israel, apoi am obţinut titlul de master în politologie, susţinându-mi anul acesta lucrarea de doctorat în sociologie. M-am născut la Arad, am crescut la Timişoara şi mă consider în continuare timişorean, cu toate că de ani buni m-am mutat la Bucureşti...
 - De cât timp sunteţi la post şi care sunt primele impresii? Sunteţi mulţumit de imaginea consulatului şi de serviciile oferite? 
 - Am sosit la Salonic pe data de 15 iulie, deci luna de miere s-a terminat cam de multişor... Primele impresii? Săptămâni de-a rândul mă întrebam: unde e faimoasa criză? Vedeam tavernele pline, vedeam drumul spre Halkidiki blocat de atâtea maşini cu numere greceşti, vedeam forfota de seară din centrul Salonicului... Pe urmă am început să mai înţeleg cum stau lucrurile, că acestea sunt doar aparenţe, iar undeva acolo, în adâncurile economiei elene sunt probleme cu adevărat foarte-foarte grave. Ca să vezi şi aceste lucruri, e nevoie de timp... Aşa cum e nevoie de timp şi pentru a identifica problemele cu care se confruntă comunitatea românească din nordul Greciei şi a găsi soluţii de dezvoltare a vieţii comunitare. Cum? Prin îmbunătăţirea comunicării dintre membrii săi, precum şi a celei dintre comunitatea românească de aici şi ţara mamă. La realizarea acestui ultim deziderat trebuie, cred, să contribuie mai mult Consulatul General al României la Salonic, una din misiunile sale principale fiind tocmai aceea de a fi o punte între România şi comunitatea românească din zona geografică pe care o acoperă, şi anume cele nouă prefecturi din nordul Greciei.
  Care sunt principale probleme cu care se confruntă românii din Grecia de Nord? 
 - Nu sunt eu cel mai în măsură să răspund la această întrebare, însă din primele contacte, discuţii mai mult sau mai puţin formale am dedus două lucruri. Primul: e nevoie stringentă de o reorganizare a comunităţii, de un suflu nou, care să conducă într-un final la revigorarea vieţii comunitare. Pentru acest lucru cred că ar trebui în primul rând să se mobilizeze oamenii, să pună deoparte eventualele supărări mai noi sau mai vechi, şi mai ales să îi implice pe tineri în organizare. Şi aici am şi ajuns la celălalt lucru de care cred că ar fi nevoie stringentă: şcoală măcar de sâmbătă-duminică în limba română pentru copiii din comunitate. Fără şcoală limba se deteriorează, iar, într-un sfârşit, se pierde complet...
 - Ce trebuie să reprezinte consulatul pentru românii din Grecia? 
 - După cum spuneam adineaori, misiunea diplomatică trebuie să constituie o punte între comunitatea românească de aici şi ţară. În acelaşi timp, consulatul poate facilita anumite procese interne, poate funcţiona ca un catalizator, ca un ferment, lăsând însă toate deciziile care o privesc la latitudinea comunităţii.
 - Ce credeţi că ar trebui să facă statul român pentru românii din Grecia? 
 - Cred că în ultimii ani în general s-a acordat mai multă atenţie diasporei, decât se întâmpla cu, să zicem, un deceniu în urmă. Sigur că numărul românilor care trăiesc în străinătate a crescut exponenţial în aceşti ani, iar atenţia şi mai ales fondurile dedicate românilor din diaspora nu s-au mărit proporţional cu creşterea numărului acestora. În ceea ce îi priveşte pe românii din Grecia: au exact aceleaşi probleme pe care le au şi românii din Italia, Spania, Franţa sau Marea Britanie – păstrând, desigur, proporţiile. Eu cred că cel mai mult lipsesc acele programe prin care să poată fi finanţate proiecte viabile pe care le realizează organizaţiile româneşti. Sau, mai bine zis, le-ar realiza, dacă ar fi sprijinite...
 - Care sunt primele impresii despre oraşul Salonic, acum când oraşul
sărbătoreşte 100 de ani de la eliberarea de sub dominaţia otomană? 
 - Salonicul este un oraş superb, modern, cosmopolit, plin de viaţă, de tineret, de oameni interesanţi. Iar jubileul dă oraşului încă un plus de aer de sărbătoare, o atmosferă de gală. Locuitorii Salonicului sunt mândri de oraşul lor, îşi iubesc oraşul, iar acest lucru se vede, cu toate că se simte şi acel freamăt neliniştitor din adâncuri de care pomenisem.
 Aţi avut contacte cu autorităţile locale? Cum v-au primit?
 - Uzanţa prevede vizite de prezentare la început de mandat la autorităţile locale şi la membrii corpului consular. Deşi abia am început să fac aceste vizite protocolare, am reuşit să cunosc destul de multă lume în acest răstimp relativ scurt, printre care oficialităţile locale de cel mai înalt rang, reprezentantul guvernului în regiune, oameni de afaceri şi reprezentanţi ai mediului academic. Există o foarte mare deschidere către noi: când spui că vii din România, parcă toate uşile ţi se deschid. Noi românii avem în mod tradiţional o imagine bună aici în Grecia, ceea ce nu se poate spune în cazul multor altor ţări, din păcate, aşa că ar fi păcat să nu profităm de acest important avantaj.
 - Care este stadiul relaţiilor româno-elene, şi ce poate să facă Consulatul General al României la Salonic pentru a contribui la dezvoltarea acestor relaţii? 

- O întrebare cât pentru un interviu întreg... Poate îl realiz
ăm cândva şi pe acela şi atunci dezvoltăm subiectul aşa cum merită să fie dezvoltat... În orice caz, sunt foarte multe de făcut, şi sunt lucruri care chiar trebuiesc făcute în acest sens, iar ziua din păcate are doar 24 de ore şi săptămâna doar şapte zile. Există un imens potenţial neexploatat în ceea ce priveşte relaţiile economice bilaterale, iar misiunea diplomatică ar trebui să faciliteze crearea acestor legături. Sigur, ne-am putea plânge de lipsa de personal, de faptul că de peste doi ani nu mai există la consulat un consilier economic, şi am face-o în mod justificat, însă nu ajunge să te plângi mereu, trebuie să şi încerci tu să faci ceva, cu forţe proprii, cu mijloacele modeste pe care le ai la dispoziţie, înainte de a căuta tot felul de scuze pentru a nu face nimic... Sigur că sunt importante resursele materiale, este nevoie de bani, de condiţii mai bune de lucru, însă eu cred cu tărie în zicala „omul sfinţeşte locul”.
- În 2014 consulatul va împlini 20 de ani de la înfiinţare. Va exista un plan de acţiuni pentru sărbătorirea acestui eveniment?
- Am început să mă gândesc în mod serios la acest lucru încă înainte de a ajunge la Salonic, din momentul în care am aflat că voi veni aici şi am citit despre istoria consulatului. Momentul trebuie, bineînţeles, marcat, şi mă voi consulta cu colaboratorii mei, cu oameni care au fost martori ai acestor două decenii de existenţă aici a misiunii diplomatice româneşti, cu decidenţi din Ministerul de Externe. Planul de acţiune ar trebui să se contureze cândva la mijlocul anului viitor, pentru a putea să organizăm în 2014 evenimentul aşa cum se cuvine.
- Cum aţi caracteriza comunitatea românească, care după atâţia ani nu are încă un sediu?
- Cu riscul de a mă repeta, mă întorc la zicala „omul sfinţeşte locul”. Sediul este, desigur, un lucru important pentru o colectivitate pentru a se putea întâlni, însă dacă există dorinţă şi voinţă, întâlniri se pot face până la urmă te miri unde – la un club, la o terasa, la sala de bowling, în parc, acasă la cineva şi aşa mai departe. Pe când dacă nu există voinţă, nu există organizare, lipseşte motivaţie lăuntrică de a fi împreună, degeaba ar exista cel mai grozav centru comunitar, acela va sta gol şi trist... Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să se facă toate eforturile pentru a putea avea un sediu în care să funcţioneze asociaţii româneşti, ONG-uri, o şcoală de duminică, o bibliotecă, un club, iar şirul acesta ar mai putea continua...
- Un element de mândrie pentru români îl constituie faptul că foarte mulţi tineri greci merg la studii în România, unde într-adevăr se formează profesional şi se reîntorc în Grecia ca prieteni adevăraţi ai României. În ultimii ani, datorită faptului că la Consulat nu există consilier cultural, mulţi tineri greci care s-au adresat Consulatului cerând informaţii referitor la studiile în România li s-a indicat să se adreseze Ambasadei României la Atena. Ce consideraţi că se poate face în această direcţie?
- Sigur, la consulat nu există consilier cultural, nu există consilier economic, nu există consilier politic, şi multe alte lucruri nu există. Bunăvoinţă însă există, vă pot asigura de acest lucru, iar aceste informaţii fiind publice, nu văd de ce nu le-am oferi tinerilor care doresc să studieze în România. Avem intenţia de a moderniza, de a dinamiza şi pagina de internet a consulatului, de a încărca pe site informaţii la zi, înlesnind şi în acest fel comunicarea cu cetăţenii care au nevoie de servicii consulare, dar şi cu persoanele interesate de a merge la studii în România.
- Suntem în preajma zilei naţionale a României. Ce intenţionaţi să faceţi pentru a sărbători acest mare eveniment?
- Am intrat în febra organizării zilei naţionale încă de pe la sfârşitul lunii octombrie, beneficiind şi de sprijinul domnului colonel Ion Mincă de la contingentul NATO din Salonic, care ne ajută cu foarte multe lucruri, inclusiv să obţinem un spaţiu excelent pentru recepţia oficială: Clubul Militar, aflat chiar faţă în faţă cu Turnul Alb. În afara recepţiei, plănuim să avem o întâlnire şi cu comunitatea românească lărgită, cât mai curând posibil, dar la ora la care vorbim, detalii încă nu vă pot da...
- Ce doriţi să transmiteţi românilor din Grecia cu această ocazie?
- Ştiţi cum e: uneori trebuie să pleci din ţara ta ca să-ţi dai seama că îţi lipseşte, că ţi-e dor de ea, că o iubeşti. Uneori se întâmplă să te simţi mult mai român când eşti departe de România, decât acasă, unde acest lucru face parte din cotidian, şi de multe ori supărările, greutăţile vieţii te face să îţi blamezi ţara şi poporul. Aşadar românilor din Grecia pot să le spun doar atât: să nu uite niciodată de unde au plecat. Să fie mândri că sunt români şi să rămână români.
- Cum vi se pare Ziarul românilor şi care este mesajul dumneavoastră către cititorii acestui ziar.
- Încă o întrebare la care am avea nevoie de mult spaţiu ca să vă răspund... Mă uit la presa românească din Grecia cu ochi de ziarist-editor, şi văd aceleaşi probleme care le are şi presa din România: lipsa susţinerii financiare, personal redus la minim, costuri de realizare – tipărire, distribuţie – ridicate, şi aşa mai departe. Cu toate astea, Ziarul românilor din Grecia m-a surprins în mod plăcut prin articolele de opinie, editorialele semnate de doamna Ioana Diaconu, redactorul şef al revistei, care ar putea să apară foarte bine şi în oricare cotidian politic central din România. Observ însă o relativa raritate a materialelor informative, a ştirilor legate de viaţa comunităţii româneşti, cele mai multe ştiri – inclusiv materialul principal de pe prima pagină – fiind mai mereu despre România, despre evenimentele politice de la Bucureşti. Politica de acasă ne interesează pe toţi, dar mi-ar place să ştiu mai multe despre Atena, asta în măsura în care am înţeles că există o comunitate foarte activă acolo, iar acţiunile sunt destul de frecvente. Sunt foarte interesat de comunităţile româneşti.
- Domnule consul general, vă mulţumim pentru bunăvoinţa de a ne primi şi de a ne acorda acest interviu. Vă urăm succes în noua misiune şi sperăm ca în noul interviu să ne puteţi vorbi despre realizările dumneavoastră la Salonic.
- Aşa să fie, vă mulţumesc.

Apostolos Patelakis
(Πηγή www.asiiromani.com)

Cristian Mungiu - Κριστιάν Μούντζιου

Ανήκει στη νέα γενιά κινηματογραφιστών το ρουμανικού κινηματογράφου που εμφανίστηκε
στις αρχές του 2000. Παρατηρεί με οξυδέρκεια τα θέματά του, με τον επαγγελματισμό του
εντομολόγου, και τα καταγράφει, επιδιώκοντας να κρατά ουδετερότητα. Σκηνοθέτης, σεναριογράφος και παραγωγός, θριαμβευτής των Καννών το 2007 με τους 4 μήνες, 3 εβδομάδες και 2 μέρες –και φετινός νικητής του βραβείου σεναρίου για το Πίσω
από τους λόφους (που απέσπασε και το βραβείο πρώτου γυναικείου ρόλου) στο ίδιο φεστιβάλ–, ο Μουντζίου όχι μόνο έχει συνεισφέρει αποφασιστικά στη διεθνή εικόνα του κινηματογράφου της χώρας του, αλλά έχει επίσης καταξιωθεί διεθνώς ως ένας από τους σπουδαιότερους δημιουργούς της εποχής μας. Στο πλαίσιο του τμήματος Ματιές στα Βαλκάνια, θα
παρουσιαστεί το σύνολο του έργου του. M’ αυτή την ευκαιρία, παραχώρησε τη συνέντευξη που ακολουθεί.
Του Δημήτρη Κερκινού

Όποιος παρακολουθεί τη δουλειά σας μπορεί να αντιληφθεί ότι, από την πρώτη έως την τελευταία σας ταινία, με κάποιον τρόπο πάντα καθρεφτίζεται η ρουμανική κοινωνία. Ποια είναι τα κοινωνικά χαρακτηριστικά που σας ενδιαφέρουν περισσότερο; 
  πρώτα απ’ όλα έχω ανάγκη να αισθανθώ κάτι για το στόρι της ταινίας – ενός είδους έλξη. Χρειάζεται επίσης ν’ αντιληφθώ εάν το στόρι είναι κατάλληλο κινηματογραφικά – εάν τοπλήθος των γεγονότων, η διαδοχή του χρόνου, ο ρυθμός, οι χαρακτήρες, εάν όλα αυτά είναι κατάλληλα για μια ιστορία 100 λεπτών. Επιπλέον, με ενδιαφέρουν οι σύνθετες, πολυεπίπεδες ιστορίες. Σε ορισμένες, υπάρχει
ένα υπόβαθρο που μιλά για τη σχέση της κοινωνίας, σε μια δεδομένη της στιγμή, με τη μοίρα του ατόμου. γενικότερα, ενδιαφέρομαι για καταστάσεις που αποκαλύπτουν το πόσο σχετικές είναι οι ατομικές επιλογές μας κάτω από ορισμένες συνθήκες. οι 4 μήνες, 3 εβδομάδες και 2 μέρες είναι μια ταινία με θέμα της την έκτρωση, χωρίς να παίρνει θέση, υπέρ ή κατά. Το Πίσω από τους λόφους δεν είναι ούτε υπέρ ούτε κατά της θρησκείας. Η Δύση δεν επιχειρηματολογεί υπέρ της μετανάστευσης
ούτε και υπέρ τού να παραμένει κανείς στη χώρα του. οι ταινίες μου ενθαρρύνουν το κοινό να σχηματίσει τις προσωπικές του απόψεις και προσπαθούν ταυτόχρονα να δείξουν ότι τα πράγματα είναι πολύπλοκα και δεν εμπίπτουν σε κατηγοριοποιήσεις τύπου καλό και κακό, μαύρο και άσπρο.Ωθούν επίσης τους θεατές να κατανοήσουν ευρύτερα την κινηματογραφική γλώσσα.
Σε ορισμένες ταινίες σας, σε αντίθεση με άλλες, το κωμικό στοιχείο είναι πιο έντονο.
Θα θέλατε να μας εξηγήσετε τον τρόπο με τον οποίο τοποθετείτε χιούμορ στη δουλειά σας;
      Το χιούμορ αποτελεί τρόπο να βλέπει κανείς τη ζωή· μερικές φορές νιώθω ότι μπορώ και
τη βλέπω έτσι. διασκεδάζω με τη φύση των πραγμάτων, προσέχω λεπτομέρειες και χαίρομαι να τις μοιράζομαι με τους θεατές. Η Δύση και οι Ιστορίες από τη Χρυσή Εποχή, είναι αυθεντικές κωμωδίες. εν μέρει, ο στόχος ήταν να δείξουμε στο κοινό ότι συγκεκριμένα ζητήματα μπορούν να ειδωθούν με χιουμοριστιθκή οπτική. Τελευταία, πάντως, το χιούμορ «μπαίνει» στις ταινίες μου όλο και λιγότερο. Οι πλάκες δεν μεταφράζονται πάντα με επιτυχία.Και εφόσον το κοινό είναι πολύ μικρό στη ρουμανία, προτιμώ, ανάμεσα σε όλα τα θέματα που με ενδιαφέρουν, να δουλεύω με εκείνες τις ιστορίες που μπορούν να γίνουν κατανοητές εξίσου και σε άλλες χώρες.Μερικές φορές βέβαια υπάρχουν και εκπλήξεις: οι αντιδράσεις του κοινού της θεσσαλονίκης για τη Δύση ήταν παρόμοιες με αυτές στη ρουμανία – γι’αυτό το λόγο πιστεύω η ταινία πήρε και το βραβείο κοινού εκείνη τη χρονιά.
Ποια στοιχεία πρέπει να έχει μια ιδέα για να σας οδηγήσει στην κατασκευή μιας επόμενης ταινίας;
     Χρειάζεται να διαθέτει μια κάποια δύναμη, τη δύναμη να χτυπάει τους ανθρώπους κατακέφαλα – ας το πούμε έτσι. Η ιστορία πρέπει να είναι ρεαλιστική, πιστευτή, προσωπική, με συναίσθημα, να έχει κάτι διαφορετικό απ’ό,τι βλέπουμε συνήθως, και εάν είναι δυνατόν να εντυπώνεται στο μυαλό. Ακόμη, πρέπει να βασίζεται σε περιορισμένο αριθμό γεγονότων, να έχει έναν σχετικό δυναμισμό, να υπάρχει το στοιχείο του απρόβλεπτου, και πολλά άλλα ακόμα. Την ίδια στιγμή, το ότι γνωρίζω πως
χρειάζομαι όλα αυτά τα συστατικά δεν με βοηθάει στ’αλήθεια για να βρω την επόμενη ιστορία μου. πρόκειται για μια πολύ πιο μυστηριώδη διαδικασία.
Η τελευταία σας ταινία στηρίζεται σε ένα πραγματικό γεγονός. Θέλετε να μας πείτε λίγα περισσότερα πράγματα γι’ αυτό;
    Στην πραγματικότητα μεσολαβεί ένα ακόμη επίπεδο ανάμεσα στο πραγματικό γεγονός και την ταινία: τα ρεαλιστικά πεζογραφήματα της τατιάνα Νικουλέσκου μπραν. Διαβάζοντάς τα –και αφού είχα επίσης διαβάσει πολλά από τα άρθρα στον τύπο σχετικά με το θέμα του έργου μου– αντιλήφθηκα ότι όσο περισσότερο προσπαθεί κανείς να ανακαλύψει τα πραγματικά περιστατικά, τόσο βλέπει ότι κάτι
τέτοιο είναι αδύνατο. ακόμη δυσκολότερο είναι να καταλάβει κανείς το γιατί συνέβη ό,τι συνέβη. Πιστεύω ότι όλοι μας είμαστε πολύ κακοί αναλυτές των ίδιων μας των πράξεων· δεν ξέρουμε γιατί κάνουμε ορισμένα πράγματα, οπότε πώς μπορούμε να ισχυριστούμε ότι κατανοούμε με σιγουριά το πώς και το γιατί οι άνθρωποι έδρασαν και αντέδρασαν στην πραγματικότητα, και μάλιστα μέσα σε
μια τόσο σύνθετη κατάσταση; δεν πιστεύω ότι μπορούμε να είμαστε σίγουροι. οπότε, αποφάσισα έντιμα να αποδεχθώ ότι η ταινία μου αποτελεί προϊόν μυθοπλασίας και ότι αυτά που βλέπουμε αποτελούν μια ερμηνεία για το τι συνέβη, και όχι την αναπαράσταση του τι αληθινά συνέβη. Παρ’ όλα αυτά, διατήρησα τα βασικά γεγονότα όπως συνέβησαν στην πραγματικότητα: ένα κορίτσι έρχεται για επίσκεψη στη φίλη της από τα χρόνια που ζούσαν στο ορφανοτροφείο. Η φίλη της ζει σε μοναστήρι και έχει γίνει μοναχή. Μερικές ημέρες μετά, το κορίτσι πεθαίνει δεμένο πάνω σε μια ξύλινη σανίδα, όπου την είχαν ακινητοποιήσει για να την κάνουν να ακούσει τις προσευχές που της διάβαζαν ο καλόγερος και οι μοναχές, ώστε να ξεφύγει απ’την επιρροή του σατανά...
Πόσο δύσκολο ήταν να απεικονίσετε δύο κόσμους σε παράλληλες τροχιές: τον κόσμο της θρησκείας και την κοσμική, καθημερινή πραγματικότητα;
     Για όσο διάστημα δουλεύω, γράφω και σκηνοθετώ, το μόνο που με ενδιαφέρει είναι η πειστικότητα της κάθε σκηνής. Αναρωτιέμαι πώς θα μπορούσε να είχε εκτυλιχθεί το συμβλαν που σας προανέφερα στην πραγματικότητα – δεν κάνω εννοιολογικές προσθήκες στην σκηνή, δεν εκβιάζω κάποιο νόημα. Το μόνο που κάνω είναι να προσπαθώ να αναδημιουργήσω μαζί με τους ηθοποιούς μια καθημερινή στιγμή, μια καθημερινή συζήτηση και, εφόσον καταφέρω να το πετύχω
αυτό, τότε και ολόκληρη η ταινία σαν σύνολο θα έχει αποκτήσει σημασία – οι καταστάσεις
θ’αρχίσουν από μόνες τους να έχουν νόημα ωρίς να χρειάζεται να τους δώσουμε κάποιο
εμείς. Περίπου το ίδιο που συμβαίνει και στη ζωή, όπου τα πράγματα απλώς συμβαίνουν – και μόνο έπειτα τους δίνουμε εμείς το νόημά τους.
(Πηγή 53rd TIFF πρώτο πλάνο #267 [2012])

EDITORIAL από τον Ηλία Kανέλλη

Caru cu Bere

Όταν ήμουν παιδί, το μόνο που ήξερα για τη
ρουμανία ήταν ο δράκουλας – κι αυτό από τις
αμερικανικές ταινίες. μεγαλώνοντας, έμαθα
για έναν άλλο δράκουλα, όπως τον ήθελε μια
συγκεκριμένη πολιτικοποίηση της δεκαετίας
του 1970, τον κομμουνιστή ηγέτη της χώρας
Νικολάε τσαουσέσκου, ο οποίος στα 1989
ανατράπηκε από εξαγριωμένα με την πολιτεία του
πλήθη και, στην προσπάθειά του να διαφύγει,
συνελήφθη, πέρασε από υποτυπώδη δίκη και
εκτελέστηκε.
πρωτοπήγα στη ρουμανία λίγο καιρό μετά την ευφορία
της δικής της μεταπολίτευσης. το Βουκουρέστι ήταν μια
φτωχή πόλη που προσπαθούσε να ζήσει. θυμάμαι τα
συστατικά της ζωής: κρύο, φτώχεια, υπέροχα κτίρια που
γκρεμίζονταν από την αφροντισιά, φοιτητές που
οραματίζονταν την ευρώπη, διδακτορικά και δόξα, ένα
φοβερό εθνικό θέατρο, ένα για διαφορετικούς λόγους
φοβερό εβραϊκό θέατρο και μια σούπερ μπυραρία με
αμαρτωλά πιάτα προσιτά κυρίως στους ξένους και
φοβερές ξανθές και μαύρες – το Caru cu Bere, από το
1899, 20 χρόνια μετά την ίδρυσή του, σε ένα απίστευτο
μπαρόκ κτίριο διακοσμημένο με τεράστια φρέσκο που
αναπαριστούν σκηνές κυνηγιού. θυμάμαι ακόμα το
φοβερό «παλάτι» του τσαουσέσκου, που δεν πρόλαβε
να το χαρεί, και μια τεράστια γειτονιά-φάντασμα, γεμάτη
ατελείωτα γιαπιά και σκέλεθρα γερανών που
σκούριαζαν – ήταν η γειτονιά των ευνοουμένων του, της
νομενκλατούρας του…
τότε πρωτοείδα την ηθοποιό μάγια μόργκενστερν.
κρατούσε μια παράσταση για ένα ρόλο στο εβραϊκό
θέατρο, ένα ιδιότυπο καμπαρέ με τίτλο Λόλα Μπλάου, κι
όποιος το έβλεπε ήθελε να το ξαναδεί. θυμάμαι, η
παρέα μας, μερικοί Έλληνες, πήγαμε και βρήκαμε την
ηθοποιό, την καλέσαμε να έλθει στην ελλάδα, η Λόλα
Μπλάου ανέβηκε με μεγάλη επιτυχία στην αθήνα, στο
θέατρο σφενδόνη. αν δεν τα μπερδεύω, μετά από μια
αθηναϊκή παράσταση της ζήτησε ο αγγελόπουλος να
παίξει στο Βλέμμα του Οδυσσέα, τη βαλκανική του
οδύσσεια.
Ξαναθυμήθηκα τη δική μου βαλκανική οδύσσεια
διαβάζοντας τη συνέντευξη του ρουμάνου σκηνοθέτη
κριστιάν μουντζίου που φιλοξενείται στις επόμενες
σελίδες του Πρώτου Πλάνου. μου αρέσουν οι σκέψεις
του. είναι προφανώς ιδιότυπα δημιουργικός, λατρεύει
την κωμωδία, αλλά επειδή έχει αρχίσει να ενδιαφέρεται
για την απήχηση των ταινιών του την παραμερίζει
κάπως, επειδή δεν περνάει το ιδιότυπο ρουμανικό
χιούμορ στις ξένες κουλτούρες – στη διεθνή αγορά.
είναι φως φανάρι. η ρουμανία έχει αφήσει πίσω της τα
πέτρινα χρόνια του καθεστώτος τσαουσέσκου και τις
δυσκολίες της μετάβασης. κι οι ρουμάνοι καλλιτέχνες,
ευρωπαίοι πια, το παλεύουν, διεκδικούν τη ζωή τους και,
ταυτόχρονα, την ευρώπη και τον κόσμο, είναι
εξωστρεφείς και επικοινωνιακοί.
Όπως ήμασταν κι εμείς πριν από την κρίση – κι όπως
χρειάζεται να παραμείνουμε, για να είμαστε
παρεμβατικοί και αξιόπιστοι τώρα, στα δύσκολα, και
αύριο, στα ακόμα πιο δύσκολα της ανασυγκρότησης.
Ξεκινώντας πάντα από τα σταθερά: την πίστη μας στις
δυνάμεις μας και, γι’ αυτό, την πίστη μας στον
ανταγωνισμό. εβίβα.
 (Από την εφημερίδα ΠΡΩΤΟ ΠΛΑΝΟ του Φεστιβάλ Θεσσαλονίκης)