Numele fostei Republici Iugoslave Macedonia continuă să preocupe Atena şi Skopje

În  urma  destrămării  Iugoslaviei, pe  17  septembrie  1991, fosta  Republică  Iugoslavă  Macedonia  şi-a  proclamat  independenţa. De  la  început   Grecia  nu  s-a  opus  existenţei  acestui  mic  stat  multinaţional  la  nordul  graniţelor  sale, dar  a  obiectat  asupra  unor  hotărâri  privind  numele, drapelul  şi  constituţia, ceea  ce  avea  să  ducă  la  o îndelungată  dispută  între  cele  două  ţări, resimţită  atât  pe  plan  intern, cât  şi  pe plan internaţional.

Adoptarea, în mod oficial, de către noul stat a denumirii de Republica  Macedonia  a  făcut  ca  Grecia  să  reacţioneze  energic, considerând  că  acest  nume aparţine patrimoniului  istoric  elen, locuitorii  fostei  republici  iugoslave, majoritatea  de  origină  slavă şi  albaneză, neavând nimic în comun  cu  vechii  macedoneni, şi că folosirea aceluiaşi nume de către Skopje ar putea ascunde intenţia unor revendicări teritoriale.

Demersurile  diplomatice  ale  Greciei, în  special  în  cadrul  UE , au  împiedicat  recunoaşterea  noului  stat  creat  sub  denumirea  de  Republica  Macedonia. Autorităţile de la Skopje, însă, s-au  îndreptat  spre  ONU, cerând  admiterea în organizaţia mondială, cerere acceptată, dar sub denumirea  provizorie de FYROM (Fosta  Republică  Iugoslavă  Macedonia) şi fără dreptul  de  a-şi  arbora  drapelul  la  sediul  Naţiunilor  Unite .

Acţiunea de mediere întreprinsă atunci de David Owen şi Cyrus Vance  a  înregistrat  unele  rezultate  pozitive, cum au fost cele privind drapelul şi  constituţia noului stat, dar nu s-a ajuns la un acord privind numele statului nou creat. Alegerile parlamentare din octombrie 1993 au amânat acţiunea  de  mediere, în  timp ce poziţia guvernului Andreas Papandreu a devenit din  ce  în ce mai intransigentă în privinţa numelui. Recunoaşterea Macedoniei, la  sfârşitul  anului 1993, de către 6 state ale UE, a determinat guvernul  elen să  instituie, în  februarie  1994, un embargo economic împotriva statului vecin şi  să-şi recheme diplomaţii de la Skopje. Eforturile SUA şi ale UE pentru  consolidarea păcii în Balcani au favorizat începerea unui nou dialog  între  cele două părţi, sub egida ONU, avându-i ca mediatori pe Cyrus Vance şi pe  Mathew Nimitz. Dialogul a fost rodnic în multe domenii, dar nu s-a ajuns nici de această dată la un consens în privinţa numelui.

După  lungi  tratative, s-a  semnat, pe 13 septembrie  1995, la  New York,sub egida ONU, tratatul interimar care prevedea ridicarea  embargoului, recunoaşterea statului cu denumirea provizorie de FYROM, unele modificări în constituţie, recunoaşterea reciprocă a graniţelor,     încetarea oricăre propagande de învrăjbire şi reluarea tratativelor, în vederea  soluţionării  depline  a  problemei.                                                                                                                             
După semnarea acestui  tratat s-a constatat o destindere a relaţiilor  bilaterale, mai ales pe plan economic. Din 1996 până astăzi s-au  desfăşurat  la  New York, sub egida ONU, multe  runde  de  convorbiri  între  reprezentanţii celor două ţări, dar  nu  s-au înregistrat  progrese, fiecare  ţară  menţinându-se pe aceleaşi poziţii. Grecia, în acea perioadă, nu era de acord cu recunoaşterea unui  stat cu numele Macedonia ori cu un nume derivat de la acesta, în timp ce Skopje susţinea că problema poate fi rezolvată  prin folosirea a două denumiri, una de Republica Macedonia pe plan  internaţional şi o altă denumire în relaţiile cu Grecia, care să nu-i deranjeze  pe greci .

Ambele părţi s-au lansat, de-a lungul anilor, în mari ofensive diplomatice pentru a convinge guvernele şi opinia publică internaţională de justeţea revendicărilor lor. Au fost vehiculate diferite denumiri, precum Republica Macedonia de Nord, Novamacedonia,  Slavomacedonia, dar fără niciun rezultat.

Premierul Kostas Karamanlis (2004-2009), în aprilie 2008, la summitul NATO de la Bucureşti, a apelat la dreptul său de veto faţă de aderarea fostei republici iugoslave la Alianţa Nord-Atlantică. Atena a afirmat atunci extrem de clar că poziţia sa nu se va schimba atâta timp cât această ţară continuă să se numească Macedonia.

Premierul Georgios Papandreu (2010-2011), s-a întâlnit de zece ori cu omologul său de la Skopje, Nikola Gruevski, dar nici unul nu a cedat, deşi au existat presiuni din partea comunităţii internaţionale. Diferendul dintre Skopje si Atena a stopat apropierea Macedoniei de instituţiile euroatlantice.

Recent, Mathew Nimetz, mediatorul ONU al acestui conflict, aflat într-o vizită de lucru la Atena, s-a întâlnit cu ministrul de externe grec, Dimitrios Avramopoulos şi cu premierul Antonis Samaras. Cu această ocazie, premierul grec a declarat: «Dorim o soluţie. Nu suntem noi cei care împiedică acest proces. Poziţia noastră este clară, aşteptăm ca cealaltă parte să dea dovadă de înţelegere şi să accepte o soluţie care să satisfacă ambele părţi».

Diferendul dintre cele două ţări vecine durează de aproape 21 de ani. Se va găsi oare o soluţie ce va satisface ambele părţi sau domnul Mathew Nimetz va mai face mulţi ani naveta între New York şi cele două capitale balcanice? Momente prielnice pentru soluţionarea problemei au existat în toţi aceşti ani, dar încăpăţânarea şi mândria naţională  au împiedicat găsirea unei soluţii ingenioase care să pună capăt acestei risipe de energii şi de fonduri şi să ducă la colaborarea celor două ţări spre binele popoarelor lor.

Apostolos Patelakis